În Slava Cercheză, una dintre cele mai vechi și autentice comunități ale rușilor lipoveni din Dobrogea, tradițiile nu se povestesc, se trăiesc.
Pentru mulți, termenul „Divișnik” poate suna străin, dar pentru ruși-lipoveni, este o tradiție cu o încărcătură emoțională profundă, ce precede nunta. Este o noapte de rămas-bun, de trecere de la copilărie la viața de femeie, sărbătorită în casei miresei, alături de familie și prieteni apropiați.
În sate precum Slava Cercheză, această tradiție se păstrează cu sfințenie, fiind un eveniment ce marchează nu doar un moment personal, ci și coeziunea unei comunități.
În această zi specială, mireasa este pregătită de mama și de alte femei din familie. Un moment central, plin de simbolism, este împletirea părului miresei, un ritual ce încheie o etapă a vieții. Pe fundalul cântecelor tradiționale lipovenești, fetele necăsătorite și femeile din sat colindă pe la rude și vecini, vestind marea veste.
Apoi, petrecerea continuă la casa miresei, unde muzica, dansul și bucatele specifice se împletesc într-o atmosferă de sărbătoare autentică, vibrantă, în care bucuria și emoția se contopesc. Eram la Slava Cercheză, în inima Dobrogei, la divișnikul verișoarei soției mele. Pentru prima dată, obiectivul meu nu mai era un simplu instrument, ci o fereastră către o lume pe care o descopeream cu fiecare cadru.
M-am simțit ca un intrus, un străin curios, dar am fost primit cu o ospitalitate atât de caldă, încât am uitat de unde vin. Eram un martor tăcut, ascuns în spatele unui aparat, dar emoția locului m-a copleșit total. Știam că acele imagini vor spune o poveste adevărată despre iubire, renunțare și continuitate iar ulițele satului au prins viață. Un șir de femei și fete, cu rochii viu colorate, a pornit pe drum. Vocea lor, un amestec de tristețe și bucurie, se ridica în aer.
Cântecele lipovenești, pline de viață, însoțeau fiecare pas. Seara a adus un alt ritm. Casa s-a umplut de oameni, de râsete, de sunetul armonic al muzicii. Am văzut bărbați și femei dansând cu o energie contagioasă, dansurile lipovenești, pline de pasiune și vitalitate, mi-au captat atenția iar eu am surprins chipurile lor, pline de bucurie, oboseală și emoție.
Sunetul muzicii, vocile, râsetele, totul m-a copleșit. Am simțit că am pătruns într-o poveste, iar rolul meu era să o spun mai departe, această tradiție, divișnikul, nu era doar despre o nuntă, ci despre un popor, despre o cultură, despre o emoție comună. Iar eu, un simplu fotograf, am avut privilegiul de a o surprinde.
